ÎNCERCĂRILE VIEŢII

Pentru omul evlavios orice încercare prin care trece în viaţă este de fapt o binecuvântare!

INOCENTA, HRISTOS ESTE PERSONIFICAREA NUMELUI TAU

Nu ne putem gândi iubirea lui Dumnezeu ca la o artă de seducţie dumnezeiească pentru că ar însemna ca Acesta printr-un act de cucerire să încalce grav libertatea umană. Dacă, după cum se exprimă Sf. Chiril al Alexandriei, "strălucirea iubirii este în noi chipul Mântuitorului nostru Hristos" rezultă că şi noi oamenii trebuie să învăţăm arta iubirii dumnezeieşti care nu înseamnă în nici un caz seducţie, ci în mod strict doar LIBERTATE ÎN HRISTOS. În mod firesc, se pune următoarea întrebare: Ce fel de libertate este aceasta? Este o libertate prin care omul se recucereşte pe sine, iar nu pe alţii! După exemplul Mântuitorului nostru Hristos, restauratorul omului constă tocmai în acest act de recucerire a propriului sine! Asta însemnă tocmai conştientizarea oamenilor că au pierdut ceva care merită recucerit. Ce am pierdut oare? INOCENŢA (în opinia noastră, de fapt, tocmai acest cuvânt, iar nu falsul puritanism, este sinonimul expresiei "sărăcia cu duhul")! Din acest punct de vedere putem face următoarea afirmaţie: "Inocenţă, Mântuitorul Hristos este personificarea numelui tău!"

APEL LA ECOLOGIZAREA SPAŢIULUI PUBLIC ROMÂNESC

Acest APEL pleacă de la premisa că societatea românească are nevoie de o ecologizare a întregului său spaţiu public! În acest sens, trebuie înţeles faptul că adevărata binefacere nu constă într-o temporizare sau o banalizare a acţiunii răului, ci printr-o reală consolidare a propriei libertăţi interioare. Cât de liber sufleteşte se mai poate simţi un om într-un prezent ameninţat de un viitor sumbru? De aceea credem că absenţa libertăţii în Hristos este cea mai cumplită dintre oricare dinte bolile sufleteşti şi trupeşti de care poate suferi un om. Astfel, cu cât va ajunge să iubească păcatul sau să se obişnuiască mai puţin cu acesta, cu atât va fi mai liber şi îl va iubi mai mult pe Dumnezeu.

ADVERSUS STULTITIAE

Sfat la doi ani de la naştere: Şantajul este arma proştilor. Aceştia acţionează după principiul opriţi-mă că îmi fac rău. Gestul lor e similar cu cel al sinucigaşului care este tentat să se omoare doar ca să atragă compasiunea celor din jur. Aşa ceva este stupid şi inacceptabil!

Sfat la un an de la naştere: Există un demon al prostiei a cărui exorcizare a început odată cu venirea în lume a Mântuitorul Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au creat. Cauza prostiei? Mândria. Privită din perspectivă teologică, expresia "Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul!" indică această legătură între demonul prostiei şi căderea lui Lucifer din cauza "superbiei " sale nefireşti. Acum, singura problemă care ar mai rămâne de dezbătut este următoarea: Ce a fost mai întâi prostia sau mândria?

AM INVATAT PLANETELE SISTEMULUI NOSTRU SOLAR

CE MAI OFERĂ BISERICA?

Biserica confera preotului, familiei sale si credinciosilor din parohia sa o identitate.

PROBLEMELE PREOTULUI

Probleme preotului sunt, de fapt, problemele Bisericii si invers. Care este principala problema cu care se confrunta in general Biserica? Adversarii Bisericii produsi de secularizare. În ciuda numelui său înnoit, inamicul Creştinismului a rămas în continuare acelaşi: Gnosticismul. Secularizarea nu este produsul Iluminismului, Umanismului sau al Renascentismului, ci al gnosticismului sancţionat sever de Sfinţii Părinţi ai Bisercii creştine primare, printre care şi de Fer. Ieronim de Lyon (130-200). Acest gnosticism secularizant ameninţă Biserica si preotii sai, dorind să o alunge din spaţiul public şi, astfel, izolându-o în spaţiul privat, să monopolizeze societatea. Izolând Biserica în spaţiul public, gnosticismul de fapt încearcă să o stăpânească, deci, nu neapărat să o distrugă. Gnosticismul nu confera stabilitate, ci o permanenta luptă pentru impunerea părerilor. Secularizarea neognostică divizează lumea, în timp ce creştinismul pledează pentru o comuniune a oamenilor întreolaltă şi împreună cu Dumnezeu.

VREDNICIA PREOTULUI

Preotul se poate invrednici de credibiltate numai raspandind in jurul sau linistea si armonia interioara. Aceste calitati se obtin prin imbinarea propriilor capacitati cu lucrarea harului Duhului Sfant. De altfel, toate rugaciunile rostite de preot in Sf. Altar subliniaza faptul ca vrednicia preotului depinde de conlucararea sa cu Dumnezeu.

DISCREDITAREA

Cea mai teribila si mai eficienta arma este discreditarea. Este intriganta usurinta cu care oamenii reusesc sa isi bata joc de semenii lor. În societatea noastră, pentru a-l domina şi a-i anula valoarea unui om e suficient să i se pună o etichetă. Astăzi, fiecare om are un preţ care-l face, din păcate, eticheta atribuită de "făuritorii de sisteme", iar nu de recunoaşterea valorii personale. Cand sunt nefunctionale, sistemele ii ruineaza pe oameni, iar daca nu-i includ le diminueaza valoarea. Astfel, sistemele faurite sau imprumutate de aiurea i-au innrobit sau i-au ruinat pe oameni. Adeseori aceste sisteme nu sunt altceva decat niste mijloace de furt şi de saracire ale oamenilor. Cei care fura diferenta dintre pretul oferit pe mana de lucru si valoarea fortei de munca nu sunt atceva decat făuritori de sisteme sclavagiste. Numai acestia, fiind prea prosti sau prea comozi pentru a observa valoarea in sine a omului, in mod cinic, ii pun pe oamenii să lupte intre ei pentru a-i stapani. Dar, rautatii umane, i se poate contrapune doar rugaciunea!

DESPRE RAFINAMENT

Rafinamentul ţine de o sensibilitate a sufletului şlefuit de emoţiile vieţii asemenea unui diamant. El ţine atât de suflet, cât şi de partea intelectuală a omului prin faptul că posibilităţile de receptare ale sufletului unui om rafinat sunt mai mari decât ale unui mitocan. Mitocanul nu are cum să aprecieze valoarea unui suflet şlefuit pentru că este un om fără scrupule. El domină intelectual prin brutalitate, dar nu are putere de coprehensiune. Propriei observaţii îi scapă lucrurile sensibile. Creierul său butucănos nu poate surpinde creaţiile rafinate ale unui suflet sensibil. Dimpotrivă, mişcările greoaie ale spiritului unui mitocan zdrobesc delicateţea rafinamentului unui suflet sensibil. Din păcate, însă, fricoşii încurajează mitocănia, ofilind ultimii muguri sensibili care anunţau împrimăvărarea umanităţii, oriunde ar trebui să existe ea.

CE ESTE PREOŢIA?

Taina Preotiei este, dincolo de implicatiile sale teologice profunde, o arta si o stiinta religioasa. Este arta pentru ca incorporeaza, in ritualul sau, o adevarata coregrafie ce necesita sensibilitate estetica si auz muzical; este o stiinta pentru ca implica executarea unor miscari precise, perfect sincronizate cu ansambul slujbei, deprinse prin actul de invatare. Actul liturghic savarsit de preot trebuie sa denote armonia preotului cu Dumnezeu, cu sine insusi, cu cantaretii de la strana si cu credinciosii.

LIMITELE MINUNILOR

Care sunt limitele concrete ale unei minuni? O minune este mai puţin concretă decât circumstanţele care necesită intervenţia lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Astfel, mărturisirea descoperirii unei minuni, insesizabile altfel, reprezintă pentru mulţi dintre semenii noştri o misiune extrem de dificilă din cauza incertitudinii graniţei ce o separă de încercările vieţii cotidiene. În ciuda faptului că sunt înconjuraţi permanent de minuni, creştinii le ignoră sau întârzie să le mărturisească numai din cauza încercărilor vieţii cotidiene care se prăvălesc în valuri asupra lor. Doar mărturisirea unei minuni fără trasarea unei graniţe imaginare între natural şi supranatural poate să ne vindece de orice incertitudine şi, astfel, să evite pericolul unei segregări ce exclude din viziunea lumii perspectiva ontologică.

MANTUIREA OMULUI DILEMATIC

Diferenţa între o alegere bună sau rea pe termen lung este tocmai minunea mântuirii de propriile noastre dileme. Un creştin autentic nu va cădea niciodată în capcana unor astfel de dileme, care de cele mai multe ori sunt false. Pentru un sfânt, mântuit de orice formă de dilemă, minunea reprezintă confirmarea speranţei că - în cel mai critic moment al vieţii sale - adevărul este oricum de partea lui!

CONTRA SUPERFICIALITATII

Superficialitatea – care îmbracă uneori pe nedrept haina flexibilităţii – este o atât o cauză, cât şi o consecinţă a dictaturii. Din dorinţa de libertate, frântă asemenea unei suliţe care se izbeşte violent de un bloc impenetrabil de marmură, în faţa omului superficial se deschide orizontul ispititor al opţiunii de a patina incert pe luciul unei vieţi plină de duritate. Numai că, şi magnetismul vieţii superficiale este, de fapt, tot o formă de tiranie! În ambele situaţii, oamenii superficiali sunt practic depăşiţi de problemele cu care se confruntă pentru că se complac în tendinţa de a se învârti cu mândrie în jurul propriei cozi. Dilematici pereni, ei nu au suficientă putere pentru depăşi cu bine momentele de răscruce ale vieţii lor, ci rămân nişte martori tăcuţi ai minunilor care dau dovadă de o slabă memorie pentru adevăr. Diferenţa între o alegere bună sau rea pe termen lung este tocmai minunea mântuirii de propriile noastre dileme.

TRATAT DESPRE PROFUNZIME

Omul superficial are o fire versatilă, influenţabilă, care reflectă transformările timpului. În ochii săi adevărul înseamnă transformare şi, de aceea, îi convine să cheme minciună adevărul de ieri şi adevăr minciuna! El se mulţumeşte doar cu unghi din care observă adevărul şi realitatea. Paradoxal, doreşte să fie pretutindeni, dar din cauza nesatorniciei sale nu va ajunge de fapt nicăieri. De aceea, nici imobilitatea unora nu poate trece drept statornicie, ci poate fi un efect al superficialităţii. Puterea omului superficial este aparentă, putând fi cu uşurinţă depăşită de cea a unei femei, copil sau bătrân, potrivit Sf. Ap. Pavel care spune că „puterea lui Dumnezeu este tare întru cei neputincioşi” (II Cor XII, 9). Tratează totul cu prea mare uşurinţă şi de aceea nimic nu este trainic din tot ceea ce face. În consecinţă, superficialul este un om blazat.

CONTRA AROGANTEI

Dacă Mark Twain spunea că Biserica este principala cauză a timidităţii în lume şi că mulţi oameni sunt aşa de frica lui Dumnezeu, atunci înseamnă că Biserica reprezintă laboratorul terestru care preface aroganţa umană în bun-simţ dumnezeiesc!

PEDAGOGIA AXIOLOGICĂ A NEVOILOR UMANE

Fiecare nevoie poate fi contracarată de câte o virtute până în punctul în care omul Îl recunoaşte pe Dumnezeu drept Unicul Necesar!

Compromisul umilinţei servile

Compromisul umilinţei servile - făcut de iluştrii anonimi care se furişează neobservaţi prin viaţă cu falsa speranţă că astfel pot evita problemele majore - a condus la apariţia unei piramide a aroganţei în care se înghesuie haotic spre vârf atât bogaţii, cât şi cerşetorii, atât competenţii, cât şi incompetenţii.

"Rămăşiţele vieţii"

Teologic, nevoile reale care setează viaţa omului – şi care îşi au originea în legile naturale instituite de Dumnezeu intrate însă sub incidenţa păcatului strămoşesc (Facere 1, 16-19) - nu ar trebui să sufoce viaţa omului. În mod pedagogic, absenţa voită a lui Dumnezeu, face loc acestor nevoi în lume, ele nefiind altceva decât golul creat prin sfâşierea deplinei comuniuni divino-umane.

CU CE RĂMÂNE OMUL LA SFÂRŞITUL VIEŢII SALE DUPA SATISFACEREA NEVOILOR COTIDIENE (fie şi numai a celor pe care Abraham Maslow le includea în celebra sa piramidă a nevoilor motivaţionale – a se vedea articolul “A Theory of Human Motivation”, 1943)? Cu o lecţie de viaţă servită în mod pedagogic de Însuşi Dumnezeu!

CERERE&OFERTA SAU CERSETORIA&BOGATIA NEDREAPTA

Sper că economia de piaţă axată pe cerere şi ofertă să pună la dipoziţia lumii mult mai mult decât cele două alternative: bogăţia nedreptă şi cerşetoria!

PENTRU PACAT NU EXISTA JUSTIFICARE!

NU PUTEM JUSTIFICA UN PĂCAT PRINTR-UN ALT PĂCAT! De altfel, un păcătos nu mai face nici măcar minimul efort de proprie justificare, ci se va apăra atacând la rândul său pe cel ce îl atacă! Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul noastru - făcând un petec de sac mai valoros decât o cruce de aur - este mai negru decât al celui mai crud criminal!

DUSMANUL BINELUI

Chiar dacă numai Dumnezeu poate să cunoască adevărata valoare a sufletului şi, implicit, a vieţii, există tendinţa diavolească şi smintitoare a unor oameni de a-şi constrânge semenii tocmai pentru a emite apoi sentinţe şi a se lansa nebuneşte în judecăţi indecente şi hazardate cu scopul de a-i şantaja, inversând astfel după voia lor raportul dintre viaţa şi sufletul victimelor lor. Probabil că acest tip de încercări abuzive care depăşesc limita de rezistenţă umană constituie unul din motivele pentru care Voltaire afirma că "mai binele este duşmanul binelui". Intuise faptul că sunt oameni care prevalându-se de faptul că acţionează în numele "mai binelui", supraapreciază valoarea propriei vieţi, în timp ce din lăcomie o diminuează cu mult pe cea a semenilor lor.

MAFIOTII

Biserica nu a încurajat şi nu încurajează nici cerşetoria, oricât de elegant s-ar cosmetiza forma ei de practicare, aşa cum nu poate fi de acord nici cu bogăţia nedreaptă. Dar îi compătimeşte pe toţi cei care le-au căzut victime. Motivul este următorul: cerşetoria, ca şi bogaţia nedreaptă, sunt două forme de apărare de sine prin care sufletul omului se eschivează de responsabilitatea unei vieţi demne şi decente. Ele sunt două extreme care se determină reciproc: din cauza bogăţiei nedrepte oamenii sunt împinşi să cerşească, iar prin cerşetorie sau de frica ei oamenii ajung să se îmbogăţească pe nedrept. Cu alte cuvinte, în spatele fiecărui cerşertor se află câte un om îmbogăţit în mod nemeritat cunoscut îndeobşte sub numele de "mafiot".

COMPROMISURI

Grav este faptul că, atunci când este sărăcit total de sentimente, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la orice formă de demnitate umană şi de respect faţă de sine însuşi.

CERSETORIA

Cerşitul nu este o modă sau un sport (aşa cum greşit pretind realizatorii emisiunii televizate "Les Guignols de l'Info", difuzată în data de 6 septembrie pe canalul Canal + înaintea meciului România-Franţa), ci o formă indecentă de trăire a propriei sărăcii, la fel de gravă ca şi aroganţa cu care îşi etalează puterea cei care-şi trăiesc propria lor bogăţie, nedreaptă de cele mai multe ori!

SCOALA CALUGARIEI

Mai, parintilor, pentru ca duhul ce sufla intre zidurile acestei manastiri este mult mai liber decat voi. In ascultarea pe care eu am facut-o există multă libertate care a făcut ca aceste ziduri ale scolii calugariei să fie străbătute cu multa usurinta. E drept! Sunteti inalti ca brazii, dar tot ca brazii puteti cadea la o furtuna, pentru ca nu va infigeti radacinile unde trebuie! (Sf. Dimitrie Basarabov in piesa Scoala calugariei)

PARAZITII CU PRETENTII DE STAPANI

Lipsa credintei autentice in Dumnezeu nu face altceva decat sa ne transforme pe toti in niste paraziti ai acestei lumi cu pretentii de stapani!

AUTOCOMPATIMIRE

Oare, atunci când suntem îndeamnaţi să ne iubim vrăjmaşii, dar să nu ne iubim pe sine, nu suntem determinaţi să devenim proprii noştri duşmani? Cu toate că există persoane care întâmpină dificultăţi în acceptarea propriului corp, observăm că Sf. Ap. Pavel susţine că “nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup” (Efeseni 5, 29). Ce transformări să se fi produs în lume de am ajuns să ne privim ca proprii noştri inamici? Nu cred să existe vreo dovadă că până la Întruparea Mântuitorului nostru Hristos omul să se poată autodeclara propriul său duşman. Să fie o îngrijorare reală sau e vorba de o simplă autocompătimire?

VALORILE NU SE NEGOCIAZA!

Expresia "viclenia călugărească" face carieră de succes în viaţa noastră bisericească fără ca nimeni să se fi întrebat dacă este sau nu în acord cu învăţătura noastră creştină. Chiar dacă sunt unii care râvnesc la ea ca la o mare virtute, crezând că este acelaşi lucru cu înţelepciunea creştină pe care Mântuitorul Hristos o compară cu „înţelepciunea şarpelui” (Matei 10,16), din punct de vedere teologic, acest concept nu întruneşte nicio justificare! Nici măcar acela că ar putea servi interesului bisericesc!

LACOMIE

Criza actuala nu a fost gestionata cum trebuie pentru ca nu a facut altceva decat sa amplifice lacolmia!

Vai celor care transformă credinţa lor în nebunie!

Absenţa libertăţii în Hristos conduce la nebunie! Vai celor care transformă credinţa lor în nebunie, căci nebunia lor presupune libertatea diavolului.

POVESTEA DRAGOSTEI

Odată, demult, lumea avea mare nevoie de dragoste. Din cauză că, în loc să o ofere, oamenii doar o cereau, dragostea fusese epuizată. Atunci disperarea a cuprins întreg pământul, iar unui împărat i-a venit ideea să inventeze un fals elixir al dragostei. Oamenii au început să-şi chletuie toţi banii pentru a cumpăra elixirul respectiv, care nu era altceva decât apă chioară, iar în curând împăratul a devenit atât de bogat încât a devenit stăpânul planetei. Acum problema oamenilor nu mai era dragostea, ci abuzurile pe care le săvârşea acest împărtat. Însă, într-un orăşel uitat de lume, trăia un băiat care a început să-i înveţe pe oameni să nu mai bea acel fals elixir, ci singuri să-şi facă daruri unii altora, să se facă fericiţi unii pe alţii şi, astfel, să redescopere sentimentele de dragoste. Astfel, încet încet oamenii s-au vindecat de disperare, iar împăratul respectiv nu a mai avut ce vinde, a sărăcit şi şi-a pierdut puterea.

POVESTEA OMULUI FĂRĂ SUFLET

Trăia odată un om care nu avea decât trup. Aşa se născuse el, fără suflet. Din cauza aceasta nu avea soţie şi toată lumea se ferea de el. Nici măcar un animal nu trăia în preajmă. Oricât de mult încerca să se apropie cineva de el nu reuşea din cauza răutăţii sale. Într-o bună zi, omul nostru s-a dus la preotul satului care i-a spus: OMUL NU ESTE DOAR TRUP! Roagă-l pe Dumnezeu să îţi dea şi un suflet. Şi, după ce s-a rugat omul nostru la Dumnezeu, într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului care i-a dăruit un suflet în formă de inimă. De atunci, a simţit cum parcă i se dezgheaţă trupul şi vroia să vorbească cu cei din satul său. Numai că lumea se temea în continuare de el. S-a dus din nou la preotul satului care i-a spus că rezolvă el această problemă. Astfel, la slujbă a anunţat că duminică va avea loc o minune la biserică. Lumea s-a strâns curioasă şi, la sfârşitul slujbei, preotul le-a spus oamenilor minunea cu omul care a primit un suflet de la Maica Domnului. Atunci, oamenii s-au apropiat să îl atingă şi să îi vorbească. Şi, din momentul acela omul nostru nu a mai rămas singur, mereu găsindu-se câte un om să îl întrebe despre felul în care şi-a recăpătat sufletul.

La asa străbunic, speram aşa strănepot...

A fi în lume nu presupune lepădarea laşă de trecut şi nici refugierea în viitor de frica unui prezent marcat de o dublă criză, atât financiară, cât şi de reprezentativitate, ci asumarea vremurilor trăite.

TIMP ŞI FIINŢĂ

Funcţia de execuţie a timpului, al cărui instrument de măsurare şi reprezentare îl constituie ceasul, pendulează între fiinţă şi persoane, constituind cheia împăcării dintre unu şi multiplu.

PACE: IMPACAREA DINTRE UNU SI MULTIPLU

"Problema unităţii Bisericii nu este un fleac!", spunea cu ceva vreme în urmă Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei. Recent, după cum informează The Jordan Times (31 mai 2011), un grup de creştin-ortodocşi din Iordania au protestat din nou (acum la Amman), cerând “arabizarea” ierarhiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Acest caz, ca multe altele din frământata noastră istorie bisericească, demonstrează din nou dacă mai era cazul că între problema păcii şi respectarea principiului unificator există o strânsă legătură, ambele rezumându-se la rezolvarea misterului împăcării dintre unu şi multiplu care a dat mari bătăi de cap umanităţii în general şi celei creştine în special. În acest sens, Ioannis Zizioulas afirmă: “Cine este însufleţit de sentimentul eclesiologic al unităţii, este conştient că nu acţionează în numele comunităţii, adică în locul ei, ci, astfel, se relaţionează cu ea, integrându-se acesteia. Aceasta înseamnă, de fapt, a avea conştiinţa bisericească” (vezi Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 185).

SĂ ÎNŢELEGEM MAI BINE DOGMA SFINTEI TREIMI!

În mod paradoxal, dogma Sfintei Treimi poate interpretată în două moduri: atât ca o unitatea de sinteză, care concentrează în sine cele trei persoane dumnezeieşti, cât şi ca o unitatea sintetică, în care toate cele trei persoane dumnezeieşti se află în expansiune. Căt de bine înţeleg teologii contemporani să împletească cele două moduri de interpretare o demonstrează soluţiile oferite la problemele vremurilor cu care se confruntă Biserica!

AVEM NEVOIE DE TEOLOGI ŞI DUHOVNICI ADEVĂRAŢI

Biserica Ortodoxă a ştiut întotdeauna să îmbine admirabil de armonios credinţa creştină cu istoria şi cultura unui popor datorită harismei cuvântării de Dumnezeu (teologia). Astăzi, când - după cum observa Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei - Biserica s-a îndepărtat cu teamă de oameni, teologii ar trebui să-I ceară lui Dumnezeu această harismă capabilă să-i ajute să formuleze "un nou discurs cu forţă şi perspectivă".

A FI ÎN LUME

Viaţa este un dar de la Dumnezeu care trebuie însă valorificat cu orice preţ. După ce şi-a irosit timpul rătăcind într-o nesfârşită tranziţie care i-a tăiat până şi cheful de a mai trăi, omul contemporan şi-a amanetat viitorul. Partea pozitivă a crizei financiare mondiale constă în faptul că, în sfârşit, generaţia de sacrificiu a înţeles faptul că a fi în lume nu înseamnă a te lepăda de trecut, nici a te refugia în viitor, ci a trăi necondiţionat în prezent. Din cauza constrângerilor financiare, majoritatea oamenilor care astăzi trăiesc pe datorie, fiind îndatoraţi până peste cap la diverse bănci, au devenit alergici la expresii de genul "ai datoria să...", "trebuie să..." sau "este nevoie să...".

COMUNIUNEA BISERICEASCA, SEMN AL LUCRARII DUHULUI SFANT

Dumnezeu comunică cu omul prin intermediul Bisericii Sale. Întrucât unitatea şi continuitatea în Biserică este o lucrare a Duhului Sfânt, din punctul de vedere al relaţiei dialogice dintre Dumnezeu şi om, cel din urmă nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică! Acest lucrul poate fi observat cel mai bine atunci când, în ciuda ameninţării vremurilor, omul îşi manifestă sincer dragostea şi preţuirea pentru comuniunea bisericească.

CIOCNIREA DINTRE FILOZOFIE ŞI TEOLOGIE

Dinamica arhitecturii terenului misionar creştin se înscrie în lucrarea Duhului Sfânt, Care doreşte cu orice preţ păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, indiferent de schimbările geopolitice şi geostrategice specifice vremurilor.

Dragostea de Dumnezeu, Adevărul Absolut

Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, însăşi cunoaşterea teologică este de o superficialitate înspăimântătoare, aşa cum a fost în cazul lui Simon Magul care a inspirat de altfel şi tema pactului dintre om şi diavolul din capodopera literară tragică "Faust" a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe. Din agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli au luat atitudine faţă de ereticul Simon Magul (Faptele Apostolilor 8, 9-25), desprindem concluzia că orice gândire teologică lipsită de dragostea de Dumnezeu se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire superficială s-a strivit întotdeauna fie sub greutatea propriei mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care Vincenţiu de Lerin (sec. IV) spune că este stabilit de Biserică conform principiului ”quod semper, quod ubique et quob ab omnibus creditum est” - ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi (Pr. prof. Isidor TODORAN, arhid. prof. dr. Ion ZĂGREAN, Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, EIBMO, Bucureşti, 1991, p. 80).

REGULA DE AUR A LIBERTATII DE GANDIRE

Biserica - în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la origine dictonului "Crede şi nu cerceta!" - a înţeles de la bun început că libertatea omului - supus unei permanente selecţii culturale - este condiţionată de cunoaşterea adevărului. De aceea, Biserica a fost printre primele instituţii care a pretins necesitatea respectării regulei adevărului în cercetare, aşa cum precizează Sfântul Irineu de Lyon în lucrarea "Împotriva ereziilor" (Ed. E Bellini - G. Maschio, Jaca Book, Milano, 1997, p. 186). Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel spunea că "iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă" (I Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor cunoştinţe.